Ori x, ori te bat!*

Ori x, ori te bat.Suntem cu toții victemele unei traume colective, cea a parenting-ului deficitar.

Deseori neajunsurile și deficiențele sociale sunt puse pe seama sistemului educațional, este nevoie să investim mai mult acolo, spun unii. Cu cît mă gîndesc mai mult la acest subiect, cu atît mă conving că totul începe mai devreme, cu educația parentală.

Sunt voci care spun că la 8 ani harta mecanismelor psihice este formată deja. Aceasta înseamnă că pentru tot restul vieții, foarte mulți dintre noi urmează inconștient modele de comportament și reacții formate în copilăria timpurie. Cu alte cuvinte, răspunsurile la întrebările de ce reacționăm într-un fel sau altul la autoritate, de ce urmăm anumite modele de viață, de ce ne fac fericiți/nefericiți anumite lucruri și nu altele se află în ceea ce am îmbibat în primii ani de viață.

Pentru a avea o imagine despre ce fel de cocktail de idei este amestecat în grișul celor mici, să analizăm ce înseamnă un „copil bun” la noi. „Un copil bun”, à la moldave, este de cele mai multe ori un copil docil, ascultător, cuminte, care nu iese din cuvîntul părintelui, cu respect față de cei mai mari, care mănîncă totul din farfurie, nu se murdărește la joacă, nu face tărăboi prin casă, nu aleargă, nu strigă, nu plînge, nu face mofturi, are preocupările corecte, are note mari la școală, șamd. Tradus – o ființă amorfă, de pus la icoane, care să nu deranjeze prea mult pînă la vîrsta maturității, cînd dintr-o dată este așteptată să devină fericită, independentă, creativă, competentă, încrezută și, dacă e posibil, să cîștige suficienți bani cît să poată aduce proverbiala „cana de apă” la casă părintească. O ruptură de proporții cosmice între metode și obiective.

Ce se întîmplă dacă, invariabil, copilul nu se conformează scenariului de mai sus? Frustrări, supărări, exasperări, strigăte, cicăleli, decepții, iar în cazurile mai puțin fericite – vizita proverbialului Moș Nicolai din cui în diferitele și infinitele sale forme. Copiii sunt iubiți doar dacă sunt buni, orice pas greșit aduce suspendarea bunăvoinței parentale, cu consecințe grave pentru copil, și pentru noi toți, aș adăuga eu, pentru că cei mici cresc mari și devin cei pe care îi vedem acum în jurul nostru – la serviciu, pe stradă, la televizor, în trafic – supărați și crispați fără motive aparente, acestea fiind printre cele mai inofensive efecte.

Avem o societate în care respectul față de părinți este foarte apreciat, însă respectul față de copii rămîne a fi la etapa de subdezvoltare.

Pentru a face acest demers multidimensional și a nu cădea în dihotomia copii – bun, părinți – rău, este nevoie să realizăm că orice călău de azi este victima de ieri, iar orice părinte deficitar a fost și el/ea copilul unor părinți/circumstanțe și mai și. Foarte des îmi imaginez că părinții violenți, atît fizic cît și emoțional, de fapt își văd părintele tiranic în ocazionala dezobidiență a propriului copil, doar că de data aceasta îl au la cheremul lor, iar tentația răzbunării simbolice este irezistibilă pentru cineva care nu a ajuns să se maturizeze.

Aș putea să mă opresc mult mai mult la descrierea problemei, însă soluțiile prezintă un interes egal. M-am întrebat de mai multe ori cum arată un părinte bun? În spațiul limitat, în raport cu amploarea problemei, pe care mi l-am acordat pentru a găsi un răspuns, am concluzionat că lucrurile sunt simple și complicate în același timp.

Simplu – un părinte bun este o persoană care are capacitatea de a-și privi copilul ca pe o persoană distinctă și integră, cu emoții, așteptări, gînduri, planuri, preferințe, trăiri, idei și toate celelalte ce este propriu unei ființe umane conștiente.

Observ că părintele bun devine sinonim cu persoană bună, cineva care în relația sa cu ceilalți nu-i reduce la trăsături, episoade, întîmplări accidentale ci îi privește în ansamblul lor ca ființe demne de respect (Hello, Immanuel). În acest context îmi aduc aminte că mă exasperează cînd părinții au o atitudine mult mai răbdătoare față de prieteni, cumătri, casierița/casierul de la supermarket decît față de propriul copil (dar și față de partener, dar acesta este alt subiect), adică părinții par a fi oameni OK în cele mai multe context sociale și le sare capsa cînd vine vorba de proprii copii.

Lucrurile par simple pentru că soluția poate fi conținută într-o singură frază inteligibilă, dar sunt complicate pentru că această frază trebuie să ia o formă specifică pentru fiecare vicisitudine a relației părinte-copil, gen „Ce să fac dacă întîrzii la serviciu iar ăsta mic încă nu s-a îmbrăcat?”. Aici misiunea mi-a fost făcută mult mai ușoară de oameni care s-au gîndit la acest subiect mult mai mult și mai bine decît aș fi reușit eu vreodată.

În cartea sa  „Unconditional Parenting” (eng) / ”Parenting necondiționat” (ro), Alfie Kohn propune 13 reguli ne-exhaustive pentru părinții buni. Acestea se apropie cel mai mult de ceea ce aș considera eu un părinte bun. Voi însera și cîteva comentarii proprii în paranteze:

  1. Priviți lumea din punctul de vedere al copilului (încercați să înțelegeți ce vrea acum și aici, de ce se comportă așa cum se comportă, oare ce fel de reacție așteaptă de la mine, etc.)
  2. Regîndiți-vă solicitările (dacă ceva nu merge, poate nu e vina copilului, poate problema este în natura solicitării, este chiar atît de grav dacă copilul nu vrea să mănînce/bea chiar acum sau dacă face tărăboi un pic?)
  3. Concentrați-vă asupra obiectivelor pe termen lung (vă doriți un „yesman” care va fi mereu cuminte dar temător și timid sau pe cineva cu dorințe proprii?)
  4. Puneți relația cu copilul pe primul loc (încercați să nu compromiteți relația pentru cîștiguri nesemnificative impunîndu-vă dorința, oricît de gravă și agasantă nu ar fi situația relația pe termen lung primează)
  5. Schimbați-vă perspectiva, nu doar acțiunile (imaginați-vă cum sună ceea ce spuneți din perspectiva copilului, ați spune aceleași lucruri, cu același ton unui prieten apropiat, de exemplu?)
  6. Respect (copiii merită a fi luați în serios, unele dorințe ale lor par ridicole doar din perspectiva noastră, pentru ei ele sunt esențiale, lumea lor mică trebuie respectată)
  7. Fiți autentic (faceți un efort să fiți sinceri cu ei, dacă vă este greu vorbiți-le despre asta, dacă sunteți enervați mai bine povestiți-le despre cauze decît să răbufniți cerînd să vă lase în pace, dacă nu știți ce să faceți sau nu știți ce e corect sau greșit – recunoașteți)
  8. Vorbiți mai puțin, întrebați mai mult (încurajați să vă spună punctul lor de vedere, să vină ei cu soluții, să spună ei despre propriile lor preferințe, nu decideți totul pentru ei pentru că „știți mai bine”)
  9. Țineți cont de vîrsta copilului (nu-l tratați ca și cum ar fi clasa unu 10 ani la rînd)
  10. Cînd copilul face ceva, gîndiți-vă întotdeauna la cel mai bun motiv posibil în acele circumstanțe (am observat că multe dintre trăsnaiele copiilor sunt luate foarte personal de către părinți, de parcă copilul ar avea un masterplan malefici să-i scoată din sărite, judecați-i cu ceva mai multă bunăvoință)
  11. Nu spune „nu” nejustificat (uneori spunem nu fără un motiv serios, pentru că suntem obosiți, pentru că nu avem chef, pentru că nu ne-am gîndit suficient la propunere, fiți conștienți de motivele adevărate ale nu-ului și nu vă fie frică să vă răzgîndiți)
  12. Nu fiți rigizi (orice regulă trebuie să aibă și excepții pentru anumite ocazii, uneori e bine să se culce mai tîrziu, uneori este benefic să nu meargă la școală sau să nu-și facă temele, dacă circumstanțele o dictează)
  13. Nu vă grăbiți (cei mici au un ritm propriu, diferit de cel al maturilor, au nevoie de mai mult timp pentru a trece de la o activitate la alta, nu insistați să se întîmple totul instantaneu, programați perioade de tranziție și anunțați anticipat despre schimbările de program, nu vă enervați dacă lucrurile merg încet, folosiți această ocazie de a scădea ritmul propriu și de observa mai bine momentul)

Acum știți. Fiți buni.

*Ideea acestui text este inspirată din sărbătoarea copiilor – 1 iunie, spectacolul Teatrului Spălătorie – „UNEDUCATED”, cartea lui Alfie Kohn – „Unconditional Parenting”, întrebarea constantă a lor mei – „Tu cînd vei face copii?” și o frîntură de conversație reală auzită pe stradă dintre o bunică și nepoțelul ei de vre 4-5 ani – „Ori bei [apă], ori te bat”. 

Sursă foto. 

 

Lumina tăcută a lui Reygadas

Stellet Licht-Carlos Reygadas-2007-Multisubs[(021960)2017-04-24-22-28-29]

Johan plînge, Lumină tăcută (2007)

Descoperirea unui film bun o iau adesea ca pe un triumf personal. Realizez repede că n-am contribuit cu nimic la acea lucrare cinematografică ca să mă pot simți mîndru pentru ceva, totuși, faptul că am contactat cu o lucrare deosebită, mă ridică parcă deasupra cotidianului. Așa cum pentru reușitele echipelor naționale exultă un întreg popor, prin vaga asociere cu acestea, fără să aibă vreo legătură directă cu acel succes, așa m-am bucurat eu, prin asocierea la națiunea cinefililor, pentru lucrările regizorului mexican Carlos Reygadas pe care le-am descoperit recent.

Sunt filme care ne ajută să uităm de viață și grijile ei. Sunt însă filme care nu doar că ne fac să privim viața așa cum e ea – adevărată, fără filtre, dar ne și mai pun niște proptele în pleoape ca să nu putem închide ochii în fața naturii ei îngrozitor de frumoase și crunt de îngrozitoare. Reygadas face filme din cea de-a doua categorie. Proptelele lui pentru pleoapele noastre sunt scenele îndelungate, filmate cu minuțiozitate și răbdare, odată ce dai cu ochii de ele, rămîi involuntar pironit acolo, în cadru, ca un copil a cărui limbă a aterizat curioasă pe o bară metalică în plină iarnă. Doare, dar nu mai poți pleca de acolo.

Savurarea filmelor poetice ale lui Reygadas necesită dezvoltarea unui gust pentru acest gen de cinematografie, la fel cum este nevoie să dezvolți gustul pentru a privi Turul Franței (eu nu-l am) sau pentru cașcavalul cu mucegai. El (Reygadas, nu mucegaiul) face parte din același meniu cu Tarkovski, Ceylan, Kiarostami, Kar-Wai și alții, care nu se vor supăra deloc dacă omit să-i menționez aici. Dacă credeți că v-ar plăcea să priviți cum se usucă vopseaua pe tabloul unui apus ce pare să șoptească orizontului care este sensul vieții, Reygadas este omul vostru.

Pelicula care m-a determinat să scriu această recenzie, „Stellet Licht” (2007) – Silent Light (eng.)/ Lumină tăcută (rom.), începe cu o secvență de aproximativ 10 minute care nu conține nici replici, nici coloană sonoră iar, la celălalt capăt, se încheie cu un apus în aceeași manieră ascetică. Absența coloanei sonore pe întreaga durată a filmului surprinde la început, căci suntem obișnuiți ca scenele spectaculoase și vicisitudinile sorții să fie însoțite de acompanimente orchestrale pe măsură. Dar atît Zimmer, cît și Glass, a căror lucrări s-ar fi potrivit aici, ne lasă urechile și mintea liberă pentru ceea ce se întîmplă aici și acum, în abisul dintre două triluri de pasăre, două rafale ale vîntului, două bătăi ale ceasului cu cuc – tic…, tac….

E greu să nu vrei să fii poet și să nu redevii filosof pe parcursul celor 130 de minute de Lumină tăcută. Reygadas face suficient loc atît pentru drama de pe ecran, pe care o intuim atunci cînd Johan, un fermier menonit de vîrstă mijlocie din Mexic, izbucnește într-un plîns înfundat în singurătatea bucătăriei casei sale austere (imaginea din antet), cît și pentru propriile noastre frămîntări, cele ale spectatorilor. Obiectivul insistă dureros și inconfortabil de mult asupra personajelor arse de soarele mexica cît să simțim și noi arsura dilemelor uitate și a frămîntărilor trecute cu vederea care mișună dincolo de pojghița cotidianului.

Filmul este foarte frumos și spectaculos în maniera de filmare, un ecran mic s-ar putea să nu fie suficient pentru a reda vastitatea cîmpiilor mexicane și a temelor abordaate. În fețele ridate ale actorilor și în tăcerile lor vrei să privești continuu căutînd răspunsuri atît pentru ei, cît și pentru tine. Pelicula își urmează însă tempoul ei impasibil cu invariabilul răsărit și apus, și cu tot ce se poate și nu se poate întîmpla între acestea.

Toate cele 4 filme ale lui Reygadas merită atenția: Japon (2002), Battle in Heaven (2005), Silent Light (2007), Post Tenebras Lux (2012).

Stellet Licht-Carlos Reygadas-2007-Multisubs[(185783)2017-04-25-01-35-33]

Ajung în 9 minute şi 13 secunde

ImageRealitatea nu este rotungită pe la margini şi nici nu este feliată în porţii egale, frumos ambalate, şi nici măcar nu începe şi nici nu se termină la ore exacte. Măsurarea timpului în milenii, secole, ani, luni, saptamini, zile, ore, minute, secunde este o convenţie, la fel de bine acesta poate fi măsurat în cărţi citite, aventuri de dragoste, copaci sădiţi, ţări vizitate, realizări de tot felul. Spune mai multe despre un om că „după 3 facultăţi absolvite, 5 maratoane alergate, 2 divorţuri şi 3 copii, acesta s-a stins în pace”, decît că a trăit 63 de ani, sau 67, fîs.

Modul în care ne măsurăm timpul ne determină mult mai mult felul nostru de a fi decît o putem admite. Afirmaţia „mai am 30 de ani de trăit” este echivalentul apei chioare – inodoră, incoloră şi fără gust. „Mai am 1 PhD, 3 promovări, 4 cuceriri, 2 depresii, 1 călătorie în cosmos, cîntatul la chitară de trăit” dă mult mai multă perspectivă lucrurilor.

La o adică, ora ar putea avea şi 105,3 minute sau 37,14 – n-ar fi o mare diferenţă, de aceea şi 60 e bine. Mintea noastră caută oridine şi simetrie, sau mai bine zis caută s-o impună. Cu cît lucrurile sunt mai simetrice şi mai ordonate cu atît acestea tind să ne adoarmă mai lesne atenţia. Zilele care se aseamănă una cu alta se pierd în anonimatul istoriei. Observăm ceea ce e diferit.

Existenţa timpului, fiind măsurat într-un mod uniformizat, poate fi uitată foarte uşor. Ne-am obişnuit să ne trezim la şase-zero-zero, să ieşim în oraş cu prietenii la 8 fix, să intrăm în şedinţă la 10:30. Uităm că lucrurile nu sunt rotunde şi oricum „rotungirile” nu mai sunt la modă de pe vremea barocului. De ce să nu setăm alarma la 6 şi 13, de ce să nu stabilim o ieşire în oraş la 7 şi 17, de fiecare dată diferit. Mai bine aniversez a 457-a carte citită, decît 30 de ani. Pentru că timpul există e bine să fim conştienţi de existenţa lui în mod constant, nu doar atunci cînd ne loveşte din senin revelaţia – „doamne (sau domni), cînd am îmbătrînit?”.

mîna vizibilă a relaţiilor internaţionale

Primul şi principalul criteriu de aderare la Uniunea Europeană este unul care face referinţă la „stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, supremaţia legii, drepturile omului şi respectare şi protejarea minorităţilor”. Cu alte cuvinte, este vorba în primul rînd despre adeziunea la aceleaşi principii şi valori, nu de dezvoltare economică, servicii, infrastructură, care deşi sunt şi ele importante, nu sunt primordiale. Aceleaşi principii le găsim în lista criteriilor de aderare practic la orice structură europeană, fie ea politică sau instituţională. Observăm că Uniunea Europeană se simte foarte comfortabil în compania ţărilor care emană sentimentul stabilităţii şi angajamentul de a nu devia de la principiile democraţiei moderne. Însă UE începe, în egală măsură, să trepideze nervos din toate încheieturile instituţionale cînd unele state înregistrează devieri de la predictibilitatea unei dezvoltări democratice. Revelator în acest sens este exemplul recent al României.

Ceea ce mi s-a părut cel mai interesant în evoluţia situaţiei din România, legată de suspendarea preşedintelui Băsescu şi modificarea unor mecanisme legale care să facă acest pas mult mai facil şi rapid, este felul frumos, şi chiar tacticos, în care UE le-a tăiat pornirile pline de hubris ale noilor guvernanţi. Fumul ieşit din anvelopele noii coaliţii, demîrînd în trombă spre mai multă putere, a ajuns rapid la Bruxelles. Este surprinzător cît de puţin au învăţat vecinii noştri din experienţa Ungariei, care şi acuma investesc destule energii doar pentru a demonta imaginea de autoritar a premierului Orban. România deja şi-a tras cîteva gloanţe în picior, ceea ce nu o va ajuta deloc în cursa sa spre Schengen, investiţii străine şi fonduri europene. Sticker-ul de copy-paste aplicat premierului Ponta, nu ajută nici el. Probabil că aţi observat cu toţii că soluţia aplicată de statele occidentale cînd este vorba de un scandal politic este genială în simplitatea sa. Strategia este simplă – „identificarea mărului stricat (sau care pare stricat, nu contează) şi aruncarea lui din coş”, o conferinţă de presă, scuze publice şi gata. Orice scandal înseamnă irosire de energii, devierea atenţiei, crearea unei imagini negative, adică doar dezavantaje – nici un avantaj. Aceasta a fost înţeles demult atît de guverne cît şi de campaniile private, de aceea scopul este tot timpul acelaşi – „un tim cît mai scurt de la izbucnirea scandalului la demisia celui implicat”  sau „damage control”. În partea noastră a Europei abordarea este alta, mai întîi se perseverează în prostie şi abia apoi se renunţă la o cauză ce era evident pierdută din start, cu consecinţele de rigoare.

Dar doresc totuşi să-mi îndrept atenţia spre un alt aspect al situaţiei în care se află România şi anume importanţa relaţiilor internaţionale (sau pur şi simplu al relaţiilor). Din punct de vedere juridic, acţiunile noii coaliţii de guvernare a României nu sunt uşor de judecat. De aceea, este foarte important care răstălmăcire (invariabil partizană) va ajunge la urechile decidenţilor europeni, căci acest mesaj va crea valul de reacţii, direcţia căruia va fi dificil de schimbat ulterior. Ceea ce au reuşit să facă PDL-ul şi Traian Băsescu a fost să valorifice relaţiile bune pe care le au cu Partidul Popular European, din care fac parte majoritatea liderilor europeni şi a şefilor de instituţii europene. Imediat după ce a apărut reacţia oficială a PPE-uluipe 7 iulie au început să curgă îngrijorările din partea greilor europeni: Merkel pe 9 iulie, Viviane Reding, comisarul european pentru justiţie şi Joseph Daul, preşedintele grupului parlamentar PPE în Parlamentul European pe 11 iulie. Toate acestea, asortate cu articole bine plasate  în presa internaţională exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de evoluţiile din România, l-au temperat rapid pe junele premier al României care în seara zilei de 11 iulie a bătut în retragere  în relaţii cu unele măsuri care chiar erau ilare.

De multe ori, mai ales în politică, de o impresie, de o declaraţie depind decizii şi alte impresii de care depind milioane. Opiniile şi deciziile sunt structurate de informaţia disponibilă, iar rolul relaţiilor internaţionale este de a crea reţelele prin care informaţia favorabilă transmiţătorului să ajungă acolo unde contează. Astfel, forţa invizibilă a rapoartelor, informaţiilor, discuţiilor, impresiilor colectate din numeroasele vizite bilaterale, conferinţe, congrese, etc., devine dintr-o dată foarte vizibilă atunci cînd e nevoie de decizii în situaţii de criză, pentru că atunci la baza deciziilor stă informaţia disponibilă, nu informaţia care ar fi trebuit să fie disponibilă.

passacaglia

Deşi clădirea sălii cu orgă se află în paragină, iar faţada este de nerecunocut sub schelele instalate pentru recontrucţie, interiorul încă impresionează. Este cea mai frumoasă sală de concert din oraş, dar şi cea mai cochetă clădire a urbei. Îngheţata de la „Friguşor” şi o fotografie lîngă leii din pragul  sălii cu orgă erau în capul listei lucrurilor de făcut pentru toate călătoriile în capitală a copiilor din provincie. Însă fascinaţia mea pentru această cladire era dublată de o alta, care la acel timp era separată de prima, neştiind că edificiul încorporează acea sală cu scaune albastre şi coloane albe din anostele transmisiuniTV ale concertelor simfonice din anii 90, a căror menire, eram sigur, erasă  frutreze copiii dornici de desene animate. Dar pînă să închid repede televizorul înainte ca acele transmisiuni TV să înceapă, rămîneam oarecum perplex la decorul absurd al scenei, care consta, în închipuirea mea, din cîteva naiuri imense dispuse în perechi pe peretele din spate ale scenei, a căror rost nu-l puteam intui, dar care, eram sigur, nu puteau fi pur decorative. În imaginaţia mea, aveau ei vreun solist, vreun ciclop gigant, care îl acompania pe Vasile Iovu sau Gheorghe Zamfir, ocazie cu care naiurile îşi părăseau locul de pe suportul de lemn. Şi aceluiaşi personaj închipuit îi erau destinate mărţişoarele supradimensionate care atîrnau de tavan cu ocazia tradiţionalelor festivaluri omonime de primăvară.

Toate au devenit clare mai tîrziu, deşi, din fericire, fascinaţia a rămas. Aflăm acum că orga, căci despre ea era vorba, e construită de firma „Rieger-Kloss” din oraşul ceh Krnov. Totuşi, abia aseară, cu ocazia fetivalului dedicat lui J.S. Bach, am avut ocazia să fiu introdus nemijlocit scopului primar al sălii şi enigmaticului intrument.

Continuă lectura

amintiri din copilărie

„Portnoy’s complaint” is the finest most compelling Roth’s work, as this guy puts it: still the greatest novel of uncontrollable teenage masturbation — admittedly a small field. An early success he seems to have not fully recovered from. Written from a stand point of a lying-on-the-couch, anger-driven, self-conscious, frustrated, rant-inclined, neurotic Jewish patient, it recounts the struggles against the ready-made ways of being young and the limit-loving society of the sixties. Even though they are said to have had parallel careers, the resemblance between Woody Allen’s and Philip Roth’s ways are just uncanny, I suppose it’s one of the cases when same ethnic background produces faithfully similar consciousnesses and talented spirits. They make irony and sarcasm seem like the most intricate product of Jewish engineering, too bad for them it cannot be sold as panacea against any kind of human distress. To make things even more spicy, like the shared background of strict Jewish families, the successful careers and the equally unsuccessful marriages, and the unsupressable libido were not enough, rumors have it that Continuă lectura